Fântâna îndrăgostiților
De foarte mult timp îmi venise ideea să fac niște fotografii artistice pe câmp, unde o fântână cu cumpănă ar fi elementul centralizator al acțiunii. Anul trecut, în 2022 am avut cadrul perfect pentru materializarea acestei idei. După ce am organizat Cununia noastră în IE de Sânziene am știut: eu și Constantin vom fi protagoniștii fotografiilor de la fântâna cu cumpănă, vom fi îmbrăcați ca la cununie, eu purtând IA de la Bunica și marama musceleană și totul se va întâmpla într-o zi toridă de vară, la puțin timp după solstițiul de vară și va fi imaginat prin obiectivul bunei mele prietene, Florina Dumitrache care a imortalizat și frumoasele clipe de la cununie.
Toate lucrurile, ideile și dorințele s-au legat atât de frumos încât imediat după Cununie am pus de o ieșire la câmp în căutarea fântânii ideale pentru fotografii. Și cum pare că multe din ideile mele vin din îndepărtata mea amintire a copilăriei, nici locurile acestea din Bărăgan nu îmi erau chiar străine. Când eram mică și plecam cu ai mei la mare pe drumul vechi, ne opream inevitabil pe șosea, undeva după satul Bărăitaru, unde bunicul din partea mamei împreună cu frații lui aveau, fiecare, câte o bostănărie. Bunicul se muta acolo pentru 2-3 luni în fiecare an, cât ținea vara. Își construia o surlă cu pari din lemn și pereți din stuf, dormea pe un pat din paie, avea grijă să nu dea careva iama în pepenii lui în timpul nopții și îi vindea la șosea în timpul zilei. Atunci mergeam cu el prin lanurile mai îndepărtate de floarea soarelui ca să îmi culeagă o pălărie plină cu semințe și luam apă de la fântânile aflate încă la marginea câmpurilor. Multe din fântânile din zonă au fost săpate chiar de bunicul și străbunicul mamei, căci era fântânar. Așadar, memoria fântânii cu cumpănă era de mult un fel axis mundi uitat de pe vremea când, copil fiind, trăiam veșnicia într-o surlă de pe câmp.
Acum, cu recuzita pregătită, fântâna potrivită și apusul perfect mi-am dat seama că intuiția mea a fost atât de catalizatoare, încât fotografiile realizate de noi în acea seară de vară au pus în scenă mai mult decât un banal cuplu la fântână. De fapt, am reușit să surprindem în imagini întregul concept de viață, și mai cu seamă legat de nuntă, al românului agricultor, un fel de imago mundi a credințelor țărănești, transpus într-un vizual conceptual și contemporan. Imaginile înglobează de fapt simboluri primordiale ale vieții și ale perechii nou cununate sau în prag de căsătorie pe care vi le voi revela în continuarea acestei povestiri prin fotografii și prin cercetarea facută în acest sens.
Am plecat în această cercetare personală de la ideea și simbolurile unui cuplu de îndrăgostiți și etapele pe care le parcurg ei până la momentul căsătoriei, așa cum sunt ele văzute și înțelese în lirica de dragoste românească și am descoperit că de la un simbol ajungi la altul și toate se leagă între ele la nesfârșit, precum șarpele care își înghite coada.
Ne aflăm în plin câmp, unde elemente masculine se contopesc cu cele feminine, dând astfel naștere riturilor de fertilizare de care este legată simbolic și nunta, ca și rit de trecere de la stadiul feciorelnic la statutul de soț și soție. Tot de aceste rituri de fertilizare este legată și sărbătoarea Sânzienelor, sărbătoare în jurul căreia a gravitat organizarea cununiei și fotografiilor noastre la fântâna cu cumpănă.
FÂNTÂNA ÎNDRĂGOSTIȚILOR
Chiar dacă în trecut a fost des uzitată imaginea iubiților la fântână, ajungând aproape la kitsch, atât fântâna, cât și cumpăna ei sunt purtătoare de simboluri primordiale. Fântâna apare în geografia Erosului ca loc preferat de întâlnire a îndrăgostiților.
”La fântâna din răzor,
Sub umbra de pomișor,
Se-ntâlnește dor cu dor
Și se iubesc până mor.”
Alegerea fântânii ca loc preferat de întâlnire trebuie să aibă motivații mai adânci, mai ales că e vorba de un motiv universal. În spațiul culturii ebraice, cuvântul care desemnează fântâna are și sensul de femeie sau soție. În Zohar, puțul alimentat de un izvor sau o vână de apă este simbolul reunirii între bărbat și femeie. Legendele biblice ne povestesc despre mai multe întâlniri lângă un puț având semnificația unor întemeieri. Isaac, aflându-se în Mesopotamia, urma să se căsătorească cu fata pe care o va întâlni lângă o fântână, ca simbol al începutului, renașterii, nunții divine și a fertilității.
Potolirea setei dintr-o fântână reprezintă așadar, o străveche metaforă a dragostei împărtășite, a gustării din dulcele fruct al iubirii. De aceea, în cântecul liric, apa băută din găleata sau din cofa oferită de iubită alină, ca prin farmec, dorul cel mai arzător:
”Trecui asear` pe uliță
Mă-ntâlnii cu-a mea mândruță.
Avea două vedre-n mână,
Cu apă de la fântână.
– Dă-mi, mândro, să beau și eu,
Să-mi treacă de dorul tău.”
Prin mecanismul unui transfer metaforic sau metonimic, băutul apei este asimilat cu deliciile sărutului, iar fântâna cu gura iubitei.
”Măi, bădiță, – a mea guriță
Face-o-aș fântâniță
Și buzele izvorele
Să bei tu, bade, din ele.”
În lumea imaginarului, cât și în lumea mea consider că există o legatură intimă și profundă între acte, întâmplări și locurile unde ele se desfășoară.
”Pe drumul Oltului,
La fântâna satului,
Multe perechi se-ntâlnesc,
În apă se oglindesc,
În vânt șoapte răspândesc.”
Deasemenea, în toate tradițiile, puțul fântânii are un caracter sacru, ca și cum ar împlini sinteza celor trei ordini cosmice: cerul, pământul, infernul; este o cale vitală de comunicare între lumea morților, lumea viilor și lumea divină. Puțul este simbolul abundenței și izvorul vieții.
SOLSTIȚIUL CA ZI DE CUMPĂNĂ
Solstițiul de vară (21 iunie) marchează apogeul cursei soarelui; soarele se află atunci la zenit, punctul cel mai înalt de pe cer. Această zi a fost aleasă drept sărbătoare a soarelui și la origini era o sărbătoare păgână închinată zeiței agrare cu același nume care ocrotește recolta, una dintre cele mai populare și îndrăgite serbări câmpenești prilejuite de solstițiul de vară, care marchează mijlocul verii agrare. La originea ei, serbarea avea loc exact la solstițiu de vară, dar biserica creștină – care inițial a combătut-o considerând pagâne ritualurile respective, precum și actele magice efectuate cu acest pilej, neputând s-o desfințeze, a mutat-o la ziua Stântului loan Botezătorul adică 24 iunie.
Pentru că tradiția și superstițiile au rădăcini străvechi, ziua de Sânziene, fiind cea mai lungă zi a anului, a fost considerată punct de balanță, de răscruce, de schimbare a anului, când există un anume moment când toate stihiile stau în cumpănă, o zi a absolutului înscrisă sub semnul focului care este simbolul soarelui.[1] Practic, solstițiul de vară este poarta care se deschide spre a doua jumătate a anului, de acum ziua începe să se micșoreze și pășim încet spre miazănoapte, exact așa cum noi am imaginat acest lucru prin lumina apusului din fotografiile noastre. Amurgul exprimă sfârțitul unui ciclu și, prin urmare, pregătirea unei reînnoiri. Amurgul este o imagine spațio-temporală: clipa suspendată.
Cumpăna cu rol de balanță, reprezintă echilibrul forțelor naturale și al tuturor lucrurilor menite să fie unite. Realizând un echilibru între lucruri și timp, între vizibil și invizibil, cumpăna ilustrează legătura între universul corporal și universul spiritual, între Pământ și Cer.
APA – AQUA FEMINA
Metafora apei apare în lirica de dragoste mai ales ca remediu de ”alinare” a dorului, adică drept mijloc poetic prin care se desemnează împlinirea iubirii. Apa tuturor fântânilor, izvoarelor și lacurilor iubirii apare ca substanță încărcată cu semnificații feminine. Ea perpetuează în lirica populară un simbolism ancestral, fiind mereu asociată cu iubita și cu sfera feminității. Considerată în mitologie și în simbolistică materie primă, mediu și agent al regenerării, apa va fi puternic feminizată în tradiția culturală universală și opusă stihiei focului.
Căldura și umiditatea sunt două principale începuturi contrare, create de Dumnezeu, pentru producerea și menținerea vieții tuturor ființelor pe pământ. Unul din aceste începuturi stă la baza sexului masculin, celălalt – la a celui feminin; focul este activ, apa pasivă. Anticii foloseau simbolurile focului și apei la ceremonia căsătoriei întrucât umiditatea constituie începutul trupului, iar căldura a sufletului.
FOCUL ȘI CUPIDON
Ca unul din elementele principale din care este clădit cosmosul, în vechile concepții cosmogonice focul va fi considerat un principiu creator și energetic ce menține atât viața naturii cât și viața fizică și psihică a omului. Studiile etimologice ne arată că în majoritatea limbilor indo-europene cuvintele din grupul ”mânie”, ”frenezie”, ”patimă” sunt înrudite cu focul. Protoslavul kupêti, format de la rădăcina indo-europeană kup– (pe care o găsim în numele zeului Cupidon), dă în limbile slave orientale numele zeului păgân al dragostei Kupalo. Asociat mai târziu cultului creștin al lui Ioan Botezătorul, el va fi cunoscut mai mult sub numele de Ivan Kupalo. Sărbătoarea acestui protector al dragostei și fecundității va avea loc în ziua solstițiului de vară, când se aprindeau focurile rituale peste care săreau tinerii și se organizau petreceri câmpenești pe malurile lacurilor și râurilor, ce perpetuau străvechile rituri precreștine ale ”dragostei libere”. Din același nucleu lingvistic și simbolic pleacă derivă și numele zeului latin al dragostei Cupido(n), înrudit cu cupido ”dorință”, cupiu ”a dori”.
VÂNTUL ȘI NORII
Dintre elementele naturii, ca mesageri ai dragostei și dorului sunt cel mai adesea aleși vântul și norul călător. Vântul este o mișcare a aerului, iar acesta face parte din paradigma celor patru (sau cinci) elemente primordiale din care se clădește universul în miturile cosmogonice. Ca stihie mobilă, vântul participă la marele circuit al naturii, unind între ele elementele și nivelele vieții. El este purtătorul germenelor vieții dintr-un mediu în altul. De aici rezultă rolul său de mediator între lumi. De aici și imaginea maramei în vânt, maramă ce pe alocuri se confundă cu norii călători, dar care, la fel ca și ei, poartă cu sine simboluri criptate din alte timpuri.
Îmbrățișările de dragoste sunt adesea redate în lirica de populară de dragoste prin imaginea unui vânt cald ce învăluie trupul iubitei.
Norii sunt legați de simbolul apei și, în consecință, de cel al fecundității.
MARAMA CA ARIPĂ DE PASĂRE
Înrudiți cu vântul și dorul sunt pasărea și calul. În lirica populară, dorul, ieșit din pieptul înflăcărat al fetei sau al flăcăului, își ia zborul în formă de pasăre. Turtureaua figurează în lirica românească ca simbol al dragostei conjugale, al credinței și devotamentului femeii.
În tradiția creștină, aripile semnifică mișcarea aeriană, ușoară și simbolizează spiritul, pneuma. În general, aripile vor exprima așadar elevația spre sublim, elanul pentru a depăși condiția umană.
Aici marama capătă puterea unei păsări, ea reprezentând legătura dintre cer și pământ, sublimarea erosului, simbolul iubirii și al împlinirii amoroase. Maramei i se adaugă și simbolurile vălului miresei, ce semnifica nevinovăția, puritatea, având totodată funcția de a o despărți de spațiul profan și de a o situa în zona misterului și sacrului cu care este învăluită feminitatea încă de la începuturile civilizației umane.
CUNUNA, MARAMA ȘI CĂMAȘA
Despre cunună și despre povestea IEI am scris mai multe în articolul despre Cununia noastră de Sânziene, însă Cununa miresei denotă un simbolism al principiului feminin, fiind în dese cazuri asociată cu cercul ocrotitor, cu soarele şi fecunditatea. Se cunoaşte faptul că în cadrul simbolic cercul semnifică perfecţiunea, omogenitatea, remarcându-se legătura aproape universală a cercului şi a altor figuri rotunde, cu principiul feminin. Fântâna are deasemenea formă circulară.
Dar cununa marchează şi “caracterul transcendent al unei împliniri. Forma ei circulară indică perfecţiunea şi participarea la natura cerească.”
Cămășile de la cununie poartă în ele o încărcătură energetică nemaipomenită, întrucât erau îmbrăcate de persoane care în momentul solemn al căsătoriei atinseseră maximul forței înmagazinate de om în decursul vieții.
Cămașa sau ia îndrăgostiților, mai mult decât orice altă piesă vestimentară, poartă pecetea individualității umane; ele indică rolul fiecărui partener în scenariul erotic și devin metonimii ale corporalității. Ca obiect ce respiră intimitatea femeii iubite, ia este un obiect polarizator al atenției cântărețului popular. Ia creează atmosfera sărbătorească a frumuseții și plenitudinii vieții trăită la nivelul tuturor organelor de percepție.
NUNTA CA RIT DE FERTILIZARE A SOLULUI
Deși un rit de trecere, cercetătorii ceremonialului de nuntă la diferite popoare au remarcat adesea faptul că el s-a desprins dintr-un străvechi rit al fertilității solului, fenomen ce a alimentat întreaga concepție despre lume și viață a reprezentanților civilizațiilor agro-pastorale. În toate culturile arhaice și tradiționale, fecunditatea femeii a fost asimilată cu fertilitatea solului, iar procreația cu rodirea plantelor.
Obiceiurile ce însoțeau nunta țărănească tradițională includ aproape toate actele din scenariul unui rit al fertilității (aratul ritual, stropitul cu apă, semănatul, oferirea ofrandei spiritului strămoșilor, participarea la masa comună caracterizată prin abundența produselor și băuturilor etc.)
PĂMÂNTUL, GLIA ȘI DEȘERTUL
Pământul, glia se opun simbolic cerului, așa cum aspectul feminin se opune celui masculin, al manifestării. Glia suportă, iar cerul acoperă. Toate ființele se împărtășesc dintr-însa la naștere, căci ea este femeie și mumă, dar complet supusă principiului activ al Cerului. Animalul femelă are natura gliei.
Pământul este substanța universală, haosul primordial, materia prima din care a fost modelat omul. Glia este fecioara care a pătruns-o sapa sau plugul, fecundată de ploaie și de sânge, care sunt sămânța Cerului.
Pământul, glia simbolizează funcția maternă, Tellus Mater.
Element cu puternice ambivalențe, deșertul este totuși o întindere superficială, sterilă, sub care trebuie căutată realitatea, fiind legat tot de simbolistica fertilității. Deșertul, în pustietatea sa, este locul unde se interiorizează harul lui Dumnezeu. Ambivalența simbolului este izbitoare dacă îl considerăm plecând doar de la imaginea solitudinii: este sterilitatea, fără Dumnezeu; este fecunditatea cu Dumnezeu, dar datorată numai lui Dumnezeu.
CERUL ȘI SOARELE
Simbol cvasiuniversal prin care se exprimă credința într-o ființă cerească divină, creatoare a universului și garantă a fecundității pământului (datorită ploilor pe care le revarsă asupra lui).
Cerul este simbolul complex al ordinii sacre a universului și a puterilor superioare omului. Cerul este principiul activ, masculin, care se opune Pământului, pasiv, feminin. Cerul nu este deci principiul suprem, ci polul pozitiv al manifestării acestuia.
Prin acțiunea Cerului asupra Pământului sunt zămislite toate ființele. Penetrarea Pământului de către Cer este deci înfățișată ca o unire sexuală. Mitul căsătoriei Cerului cu Pământul se întinde din Asia până în America, trecând prin Grecia, Egipt și Africa neagră.
Manifestare a divinității (epifanie uraniană), soarele este izvorul luminii, al căldurii și al vieții. Razele solare reprezintă influențele cerești – sau spirituale – primite pe pământ.
În astrologie, soarele este simbolul principiului generator masculin și al principiului autorității surprins în ipostaza funcțiilor sale de eficacitate – acelea de soț și de tată.
Interesant mi se pare cum am reușit să surprindem, inițial neintenționat, în toate fotografiile, elemente pe care nu le-as fi crezut neapărat încărcate de simboluri, dar pe care le-am descoperit pe măsură ce mă afundam în cercetarea mea. De exemplu, în culturile mexicane, porumbul este expresia totodată a Soarelui, a Lumii și a Omului. Porumbul este simbolul prosperității, considerată în chiar originea ei: sămânța.
Ritualizarea tuturor actelor nupțiale și codificarea lor într-un limbaj, în care esteticului i se adaugă și atributul sacralității, era o modalitate de ieșire din sfera vieții profane și de pătrundere într-un spațiu mitico-simbolic, unde orice cuvânt sau gest referitor la mire și mireasă devenea un semn al participării lor la viața cosmică. Dragostea sau însoțirea dintre Soare și Lună, îngemănarea nopții și a zilei, schimbul energetic dintre cer și pământ, creșterea unei flori, sădirea sau altoirea unui pom sunt imagini cu maximă putere de generalizare și forță plasticizantă.
Prin povestea și cercetarea mea și cu ajutorul fotografiilor ce stau la baza acestei cercetări îmi doresc să așez trecutul și prezentul sub vectorul continuității culturale. Mircea Eliade a subliniat faptul că tot ce are un început, un prototip mitic este un lucru indestructibil, legic, necesar și valoros; numai ceea ce are un început în illo tempore are darul de a exista în prezent și de a dăinui în viitor.
BIBLIOGRAFIE:
Ivan Evseev, Simboluri folclorice. Lirica de dragoste și ceremonialul de nuntă, Ed. Facla, Timișoara, 1987
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri: mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, Ed. Polirom, Iași, 2009
Daniela Oltean, Simboluri tradiţionale în nunta românească, Satu Mare, Studii şi comunicări, XV-XVI, 1998-1999
Julia Maria Cristea, Timp și Sărbătoare. Obiceiuri și tradiții calendaristice la români, Ed. Carpathia Press, București, 2006
Fotografii realizate de Florina Dumitrache.
Pe mine mă puteți urmări pe Instagram sau îmi puteți cumpăra creațiile de pe shop.andreeazahn.com.
Susțin #eleganțaprincultură!
